Statele medievale românești și Epoca fanariotă.
În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare: goții în secolul III - IV[53], hunii în secolul IV[54], gepizii în secolul V[55][56], avarii în secolul VI[57], slavii în secolul VII, ungurii în secolul IX, pecenegii[58], cumanii[59] , uzii și alanii în secolele X - XII și tătarii în secolul XIII.În secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate la sud de Carpați.[60] Mai apoi, în contextul cristalizării relațiilor feudale, ca urmare a creării unor condiții interne și externe favorabile (slăbirea presiunii ungare și diminuarea dominației tătarilor) iau ființă la sud și est de Carpați statele feudale de sine stătătoare Țara Românească (1310), sub Basarab I și Moldova (1359), sub Bogdan I.[50] Dintre domnitorii ce au avut un rol mai important, pot fi amintiți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Dimitrie Cantemir în Moldova, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și Iancu de Hunedoara în Transilvania. Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea cele două principate intra treptat în sfera de influență a Imperiului Otoman.
Transilvania, parte de-a lungul Evului Mediu a Regatului Ungariei[61], guvernată de voievozi, devine un principat de sine stătător, vasal Imperiului Otoman din 1526. La cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVII-lea Mihai Viteazul domnește pentru o foarte scurtă perioadă de vreme peste o bună parte din teritoriul României de astăzi.[62]
În secolul al XVIII-lea, Moldova și Țara Românească și-au păstrat în continuare autonomia internă, dar în 1711 și 1716 respectiv, începe perioada domnitorilor fanarioți,[63] numiți direct de turci din rândul familiilor nobile de greci din Constantinopol. Prin încheierea pactului dualist în 1867, Transilvania și-a pierdut la scurtă vreme resturile autonomiei sale politice, fiind înglobată din punct de vedere politic și administrativ Ungariei.[64]